.oe.ie..a.ica

sa facem arcatre

Andrei Plesu.Munca, Daune colaterale

In România nu se munceşte destul. Toţi românii par să fie de acord cu această judecată aspră şi numai în parte îndreptăţită. Românii ştiu să fie şi căpşunari harnici, dacă pot anticipa un câştig tentant. Nu au, e drept, cultul protestant al datoriei şi al efortului mântuitor, nici demagogia marxistă a muncii înţelese ca emblemă a umanităţii. Dar nici nu dormitează mediteranean, la umbră. Şi chiar dacă nu muncesc în sens tradiţional, sunt activi: „se descurcă”, fac aranjamente, „se află-n treabă”, „au de alergat.” În ce mă priveşte, sunt îngrijorat mai curând de contrariul: când văd cum arată ziua de lucru a unui tânăr de azi, mă întreb care mai poate fi bilanţul lui de viaţă. Activitatea lucrativă asfixiază, în asemenea măsură, intervalul diurn, încât „lucrativ” nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic de câştigat. „Modelul” e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai „satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul. Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. „Dumnezeu – s-a spus – e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate”. Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-şi mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul şi cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său. Nu întâmplător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătăţii: condamnatul era, clipă de clipă, însoţit (de fapt încolţit) de o prezenţă tăcută dar tenace, o prezenţă programată să excludă orice posibilitate a intimităţii şi a solilocviului. Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe. O ieşire igienică, pe verticală, din registrul actualităţii. Cu alte cuvinte, un moment de libertate. Fără complementul răgazului restaurator şi fără vaccinul singurătăţii, munca recade în semnificaţia ei originară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului originar.

1 comentariu»

  geticus wrote @

Altfel spus, munca are sens numai dacă este conformă cu natura celui care o face. Deci mai înainte de orice muncă, activitate exterioară, trebuie să cunoaştem această natură, să ne cunoaştem „identitatea reală”. Iar această cunoaştere nu poate fi un rezultat al vreunei munci (acţiuni), căci ea e condiţia muncii valabile. Ci este posibilă numai în singurătate, când activitatea exterioară încetează şi căutăm în noi („Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine”). Deci în singurătate („în ascuns”) se desfăşoară activitatea interioară, care e cunoaştere. Este o activitate superioară acţiunii, pt. că îşi poartă fructele în ea însăşi, simultan („răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii”). Valorificarea non-acţiunii este cunoaşterea propriei noastre naturi, care e concomitentă cu eliberarea de condiţionările lumii şi cu putinţa contemplării ei. Cine devine independent de acţiune („fără să te opui lumii, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei”), scapă condiţionărilor proprii domeniului ei. Lipsa condiţionărilor lumii dă naştere plăcerii de a trăi. Atunci şi munca intră în această plăcere şi bucurie de a trăi, căci ea devine conformă cu propria natură şi contribuie la cunoaşterea ei. Altfel, nu face decât să ne îndepărteaze de propria noastră natură şi să ne lege de domeniul acţiunii. De aici dispariţia bucuriei de a trăi, de a privi lumea cu plăcere. Singurătatea, răgazul conduc la non-acţiune, adică la cunoaşterea ne-condiţionatului, a ordinei (dharma). Cel care cunoaşte ordinea va acţiona în conformitate cu ea şi cu propria lui natură (svadharma).
În concluzie, un articol adevărat, întemeiat pe gândirea tradiţională, pt. care contemplaţia e superioară acţiunii şi dă sens şi valabilitate acţiunii.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: